Partea 7, capitolul 3
#Spionul
Deși se aștepta să meargă câteva ore bune, mașina îl duse pe Robert Negru până la următoarea poiană din acea pădure traversată de linia invizibilă a graniței dintre România și Ucraina. În a doua poiană era instalată o mică tabără de corturi militare: acestea erau destul de înalte, de culoare verde-gri, cu plase de camuflaj întinse între ele. Șoferul parcă mașina sub una dintre plase și apoi opri motorul.
Evgheni stătea pe locul din spatele lui Robert Negru. Îi puse o mână pe umărul stâng și îl rugă să vină după el. Apoi coborî din mașină și se îndreptă spre unul dintre corturile de la marginea taberei.
Robert Negru se grăbi să îl urmeze. Tabăra era destul de animată și îi era frică să nu îl piardă din priviri. Pe drumul peste graniță realizase că nu reușise să rețină figura ofițerului ucrainean: trăsăturile prietenoase îl făceau să nu fie ușor de citit sau descris altora.
În cortul unde intrase acesta era o masă cu câteva scaune. Pe unul dintre acestea era așezat un bărbat mai în vârstă: la fel ca și Evgheni, nu purta însemne vizibile ale vreunui grad militar. Robert Negru se abținu de la a merge către el să se prezinte.
- Dumnealui este Vladimir, șeful meu, îl prezentă Evgheni.
- Bună ziua, spuse Negru fără să îl privească în ochi.
- Luați loc, spuse Vladimir. Beți un ceai?
- Nu, mulțumesc, spuse Robert Negru. Aș putea merge până la toaletă?
- Haideți după mine, spuse Evgheni ieșind din cort.
Îl conduse la o altă margine de poiană, unde soldații construiseră o latrină provizorie.
- Știți unde să ne găsiți când ieșiți?, îl întrebă ucraineanul.
- Da, spuse Negru bucuros că acesta nu plănuia să îl aștepte.
Intră în toaleta cazonă și se grăbi să se desfacă la pantaloni. Probabil că dacă ar fi avut mai mult de mers, ar fi trebuit să ceară o pauză undeva, prin hățișurile Carpaților Păduroși. Însă drumul scurt îi permitea să își golească colonul în condiții cât de cât civilizate.
De când se știa, avea nevoie de puțin timp dimineața pentru a se ușura. Dacă reușea să satisfacă această nevoie de bază, putea să planifice o zi completă de muncă. Nu conta cât de mult sau puțin mâncase cu o zi înainte — treaba mare era principala sa prioritate în fiecare dimineață.
Ieși din toaletă și caută un loc unde să se spele pe mâini. Nu reușise să se concentreze pe ce avea să spună când avea să se întoarcă în cortul unde se aștepta să fie interogat o vreme. Era fascinat mai degeaba de atmosfera relaxată, dar vibrantă, a taberei, unde fiecare părea a avea ceva de făcut.
Robert Negru nu era dintre cei care să se fi ascuns dacă România ar fi fost obligată să declare mobilizarea generală. Îi plăcuse în armată îndeajuns de mult încât să dorească să își păstreze legăturile cu aceasta și după ce își încheiase stagiul obligatoriu. Însă era conștient că o mare majoritate a cetățenilor români nu își doreau să intre în acest joc: așa încât era plăcut surprins de atmosfera prietenoasă pe care o simțea în tabăra ucraineană.
- Cu ce vă pot ajuta?, spuse el când reveni la masa unde îl așteptau cei doi ofițeri ucrainieni.
- Probabil vă întrebați de ce v-am adus până aici?, spuse Vladimir.
- Nu chiar! Mai degrabă sunt curios de ce l-ați trimis pe Mihai Cocea pe capul meu. A fost o adevărată pacoste din prima clipă în care a intrat în vorbă cu mine.
- Eu l-am trimis la dumneavoastră, recunoscu Evgheni.
- Voiam să stăm de vorbă cu dumneavoastră, completă Vladimir.
- Tot cred că ar fi existat metode mai bune. Dumneavoastră l-ați instruit să mă răpească?, întrebă Negru.
- O să fim sinceri cu dumneavoastră: lucrurile au luat-o razna din prima zi. Ne așteptam să luați contact cu el și apoi, sub o formă sau alta, să vă conducă la noi. În schimb, nu a mai luat contactul cu noi, a dispărut de pe radarul nostru, iar apoi am primit din senin un apel, după câteva luni, că v-a adus în Fundu Moldovei.
- Deci ați schimbat placa și ați ales să mă faceți pe mine să vin de bună-voie, îl întrerupse românul.
- Nu voiam de la început ca lucrurile să decurgă astfel. De ce v-ați răzgândit între timp?
- Încă nu m-am răzgândit, minți Negru. De ce ați vrut să vorbiți cu mine?
- Avem nevoie de cineva care să ne ducă la grupul de dizidenți din miezul regimului Panțiru. Dorim să creăm o alianță cu aceștia prin care să ne asigurăm că România va sprijini eforturile de apărare ale Ucrainei.
- Mda, cred că acest lucru nu mai e posibil. Mă aștept ca oamenii lui Panțiru să știe deja de această mică escapadă.
- Atunci poate ne puteți da numele altcuiva, replică Vladimir.
Robert Negru nu se uită la ofițerul mai în vârstă, se comportă ca și cum nu l-ar fi auzit. Nu vedea care sunt următorii pași pe care îi avea la dispoziție, respectiv nu știa dacă era o idee bună sau nu să lucreze cu ucrainienii. Dar simțea că nu avea nici o portiță de scăpare, așa că alese sinceritatea completă:
- I-am spus lui Mihai Cocea că vrem să scăpăm de Panțiru și cred că s-a speriat când a auzit una ca asta, spuse el decis să meargă până la capăt.
Cei doi ofițeri păreau să cântărească informația pe care o obținuseră, însă nu schimbară nici o privire între ei.
- Acesta e un plan serios sau doar o idee?, spuse Vladimir.
- Nici-nici. Avem nevoie de câteva elemente pentru a-l împinge din stadiul de idee în etapa de plan.
- Aveți nevoie de un făptaș, nu-i așa? Respectiva persoană va decide cum să decurgă lucrurile, spuse Evgheni.
- Exact! Nici unul dintre noi nu vrea să fie implicat direct, deci nu putem noi decide ce și cum, confirmă Robert Negru.
- Vă dați seama că noi nu dorim să fim chiar deloc implicați în asemenea stratageme, spuse Vladimir forțând un contact vizual cu românul. Însă, se pare că am picat cumva la mijloc, așa-i?
- Cam da, răspunse Negru.
- Ce e de făcut acum?, întrebă Evgheni.
- Încă nu știu! Îmi puteți da câteva ore ca să mă gândesc? Deși cred că mai întâi aș trage un pui de somn.
Evgheni îl conduse într-un cort cu două paturi de campanie. Ar fi putut fi cortul unde dormeau cei doi ofițeri, însă nu exista nici un indiciu vizibil în acest sens. Robert Negru își propuse să analizeze cortul după ce se va fi odihnit și se lăsă răpus de oboseala acumulată din ultimele zile.
Când se trezi nu știa dacă dormise o oră sau o zi. Nu îl deranjase nici un sunet, nici măcar lumina care pătrundea parțial prin pânza groasă a cortului. Se ridică în capul oaselor, inspectând împrejurimile. Trebuia să fie cortul ofițerilor, era prea ordonat totul ca să fi găzduit soldați de rând.
O dată dezmorțit, Robert Negru se întoarse în gând la discuția pe care o lăsase deschisă. Nu știa ce urma să se întâmple, dar nu regreta că îi implicase indirect pe interlocutorii săi într-un potențial act de trădare. Această mărturisire avea rolul să îl apere de pretențiile prea îndrăznețe din partea ucrainenilor: era convins că urmau să îl trateze cu mănuși la viitoarea discuție.
Se hotărî așadar să semnaleze că se trezise. De bine de rău, toată lumea aștepta un plan concret a ce urma să se întâmple. Nu avea rost să mai tergiverseze lucrurile.
Ofițerii ucrainieni nu erau în cortul unde îl primiseră anterior. Însă imediat ce se așeză la masă, un soldat îi aduse o farfurie de tocăniță de cartofi și câteva felii de pâine. Românul mâncă gânditor masa oferită de gazde, cântărindu-și cu atenție vorbele pe care avea să le spună. După masă, același soldat îi aduse un pachet de napolitane, o sticlă de apă și una de votcă.
Nu după mult timp, reveni și Evgheni cu două păhărele pentru tărie.
- Ați dormit bine?, întrebă el sincer.
- Da, da, chiar bine. A fost foarte liniște în jur, răspunse Negru.
- Păi nu prea avem nimic de făcut aici, așteptăm să ne întoarcem pe front. Vă torn o votcă?
- Doar dacă nu mă lăsați să beau singur, zise Negru zâmbind.
- Cum să nu, spuse ucraineanul.
- Deci sunteți cadru activ? Ați luptat pe front?
- Da, desigur. Doar că noi suntem mai mobili de felul nostru, mergem unde e nevoie de noi.
- De ce am impresia că nu aveți un plan serios în privința mea?, îl interogă românul scurt.
- Pentru că nu am primit nici un semnal că aveți vreun obiectiv serios, replică ucraineanul, apoi închină în cinstea lui și dădu primul pahar peste cap.
Negru turnă și el tăria pe gât. Nu era deloc rea.
- Putem sta de vorbă sau trebuie să îl așteptăm pe Vladimir?
- Ah nu, dumnealui a plecat. Puteți vorbi cu mine. Evgheni mai turnă o rundă de votcă.
- Nu am prea multe opțiuni: trebuie să mă întorc la București.
- De acord, spuse Evgheni.
- Dar pot să las în urmă promisiunea că rămânem prieteni, mai spuse Negru.
- Am înțeles! Să bem pentru prietenie, spuse ucraineanul.
Se cinstiră amândoi, iar gazda umplu din nou paharele.
- Am nevoie de o favoare: dacă mă întorc acasă, mă pun în pericol. Nu îmi pasă până la urmă de mine, dar am familie. Dacă e să fac ce trebuie făcut, am nevoie de asigurări că cineva o să aibă grijă de ele, în eventualitatea că mi se întâmplă ceva.
- Dacă ar fi să vi se întâmple ceva și ele ar fi să apară subit, ca și dumneavoastră, la poarta Irinei Merenca din Fundu Moldovei, am putea să avem grijă de ele, îi spuse Evgheni fără să ezite.
